www.tainic.ro

Un mic citat din Cioran despre munca, va las pe voi sa trageti concluzia.

Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca
este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din
toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu
duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai
printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si
ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si
impersonalizeaza. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona
subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de
obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de
educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de
realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca
adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o
activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este
caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv
exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul
ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care
aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte
de imbecilizare prin munca.
Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai
dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica,
incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de
plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al
muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a
iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de
el insusi. Dar n-a uitat ajungand la
naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea.
Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a
fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare
in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el
insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara -, a ajuns un rob

pacatos si impotent al realitatii din afara. Emil Cioran